Controlul unei pandemii este despre educație, conștiință civică, igienă, încredere în autorități și unitate. Avem așa ceva, măcar în parte?

Controlul unei pandemii este despre educație, conștiință civică, igienă, încredere în autorități și unitate. Avem așa ceva, măcar în parte?

La vârsta de 7 ani am făcut oreion, o boală epidemică contagioasă frecventă la copii. Imediat ce un medic pediatru mi-a confirmat diagnosticul, părinții m-au izolat de frații mei, alocându-mi pentru o vreme sufrageria casei. Am fost singurul copil al familiei care a făcut această boală. Aceasta a fost prima lecție pe care am primit-o despre conduita pe care trebuie s-o adopți atunci când te „pricopsești” cu o boală contagioasă.

Apoi, rând pe rând, toți frații am făcut varicelă. La fel, de la primele semne, părinții ne-au reținut acasă până ce ne-am vindecat. Și în acest caz, am ținut boala departe de comunitatea în care activam.

Tot părinții sunt cei care ne-au învățat și regulile elementare de igienă, cum să ne spălăm mâinile, și nu numai, cum să ne ferim de persoanele care prezintă semne de boală virală, cum să nu aruncăm pe jos lucrurile care nu ne mai sunt necesare, cum să tratăm domeniul public la fel ca pe propria casă, etc. Este ceea ce numim generic educația celor 7 ani de acasă.

Mai recent, mai exact în noiembrie 2020, prin imprudența cuiva, soția mea a contractat virusul SARS-CoV-2. De când a început să prezinte primele simptome nu s-a mai dus la serviciu. Deși ea nu era, încă, confirmată pozitiv, iar noi ceilalți, eu și copiii, nu prezentam niciun simptom, ne-am izolat cu toții la domiciliu de bunăvoie și am început demersurile necesare testării PCR. Cum era de așteptat, testele au confirmat infecția cu SARS-CoV-2 în ceea ce ne privește. Am rămas izolați în casă timp de trei săptămâni, pentru ca apoi să revenim cu prudență în colectivitate. Procedând astfel, am închis lanțul de contagiune în casa noastră. Atât de simplu a fost.

Dacă a fost atât de simplu, de ce ne confruntăm acum cu o problemă atât de spinoasă? De ce pare că nicio măsură, alta decât carantinarea tuturor, nu funcționează pentru controlul acestei pandemii? Răspunsul meu, îl puteți găsi aici.

Justiția asta, bat-o vina!

Justiția asta, bat-o vina!

Justiția asta, bat-o vina!

Am fost pe 10 august 2018 în Piața Victoriei. Chiar dacă nu am stat până la ora la care situația a degenerat, am simțit pe pielea mea abordarea diferită a forțelor de ordine și aș fi vrut cu siguranță să se cerceteze și să-i aflăm pe vinovați.

Ca toată lumea, de altfel, știu că Elena Udrea a fugit din țară în “așteptarea” sentinței definitive într-un alt dosar, cu scopul de a se sustrage consecințelor, făcând chiar demersuri specifice fugarilor (a cerut azil politic în Costa Rica). Normal că mă așteptam ca acum, fiind condamnată în primă instanță într-un alt dosar, să i se aplice un control judiciar, ca măsură preventivă, din moment ce art. 202 din CPP prevede, printre scopurile aplicării măsurilor preventive, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată.

Suntem îndreptățiți să criticăm și să contestăm soluțiile instanțelor de judecată? Evident că da. Orice sentință are cel puțin o parte care, pierzând, s-ar putea considera nedreptățită de soluția dată. Tocmai din acest motiv sentințele sunt supuse căilor de atac, pentru a fi lăsată posibilitatea reparării erorilor judiciare la un nivel superior de competență.

Este normal ca președintele republicii să fie, la rândul lui, indignat de soluția pronunțată de o instanță? Categoric da. Pentru că președintele este și el om și cetățean al acestei țări.

Ar trebui să așteptăm, înainte să criticăm o sentință, motivarea instanțelor? Da. În general da. Pentru că reacția noastră astăzi, în secolul vitezei scăpate de sub control, este de a ne arunca la gâtul unei persoane care a făcut o afirmație, fără a-i mai da acesteia posibilitatea de a-și argumenta zicerea. Iar motivarea instanței tocmai asta conține. La soluțiile definitive, însă, care prin notorietatea faptelor sunt clar nedrepte, nu prea văd totuși cum te-ar putea mulțumi motivarea. Totuși, trebuie să rămânem în interiorul rigorilor statului de drept.

Față de clasarea definitivă a dosarului “10 august” de către Trivunalul București, Klaus Iohannis i-a cerut ministrului justiției să explice public, de urgență, cum s-a ajuns la această situație de fapt. Cei care au asemănat gestul lui Klaus Iohannis cu cel al lui Liviu Dragnea care, îi cerea tot prin declarații publice lui Tudorel să “facă ceva”, au în parte dreptate. Pentru că este mai grav să-i ceri socoteală ministrului justiției pentru soluția pronunțată de o instanță judecătorească, trădând un amatorism hilar ( este memorabilă faza de la finalul seriei TV Cernobyl, atunci când judecătorul, la intervenția autoritară a politicianului, ministrul Boris Shcherbina, îi permite profesorului Valery Legasov să-și continue pledoaria; scenă ce nu este tocmai străină instanțelor ce servesc regimurile totalitare) decât să-i ceri ministrului justiției să promoveze o ordonanță de urgență. Totuși, Liviu Dragnea era direct interesat, timp în care, eu nu-mi amintesc să-l fi văzut le Klaus Iohannis în Piața Victoriei pe 10 august.

În fața legii și în raport cu justiția, între mine cetățeanul Enache și Klaus Iohannis, nu ar trebui să existe vreo altă diferență afară de imunitatea pe durata mandatului pe care i-o conferă președintelui republicii constituția. Astfel, de-a lungul timpului, justițiabilii din țara asta, nemulțumiți de soluțiile primite de la instanțele judecătorești, nu au avut posibilitatea de a-l trage de mânecă pe ministrul justiției. Cel mai probabil că nici nu le-a trecut prin cap s-o facă. Iar, chiar dacă ar fi făcut-o, sunt convins că ministrul de resort le-ar fi ignorat în mod legitim și de înțeles demersul. Din nefericire, în cazul de față, actualul ministru al justiției, domnul Stelian Ion, nu și-a găsit suficiente resurse de demnitate să-l trateze pe președintele Iohannis ca pe un oricare alt cetățean, dând curs cu celeritate unei solicitări absurde. Trecând peste principiul separației puterilor în stat, judecătorii, magistrații, sunt, din punct de vedere constituțional, independenți, inamovibili și se supun numai legii.

Da, soluțiile instanțelor nu sunt întotdeauna cele pe care le așteptăm, nu sunt întotdeauna drepte, trebuie să acceptăm această realitate. Totuși, trebuie să rămânem suporterii statului de drept (e tot ce avem), să mergem înainte și să facem tot ce ține de noi pentru a corecta carențele societății în care trăim.

Gazdă pentru SARS-CoV-2

Gazdă pentru SARS-CoV-2

Nu știu de unde a venit, nici încotro se îndrepta. Cert este că a decis să se mute cu mine pentru o vreme. Și s-a mutat, nu doar sub același acoperiș, dar și sub același înveliș de piele și, timp de 10-14 zile, am revendicat, pe rând, manșa organismului meu. Submicroscopic din fire, nu l-am putut observa. L-am simțit, însă, în toate formele lui de manifestare. Precum un program de calculator care scaneaza vulnerabilități, la fel s-a comportat și el cu mine, scanându-mă temeinic spre identificarea unei slăbiciuni. Din fericire, nu a găsit nimic critic. L-am simțit în durerile din gât, în tusea dementă, în durerile de cap, l-am simțit în mușchi și în oase, în junghiul din piept. M-a scanat de sus în jos și de la stânga la dreapta. Nu cred că a ratat nimic. L-am simțit împiedicându-mă să respir, ocazii în care mi se cam tăiau picioarele, l-am simțit și atunci când mi-a diminuat, până la extincție temporară, gustul și mirosul. Aș minți dacă aș spune că mi-a fost ușor. Uneori, am traversat chiar momente de panică, dar atunci l-am simțit pe Cel de Sus aigurându-mi spatele. Pur și simplu, apărea și dispărea. Dispărea cu precădere noaptea, atunci când se ascundea atât de bine încât credeam că am scăpat definitiv de el. Nu știu cum o făcea, dar eu nu-l mai puteam identifica în niciun simptom, lăsându-i, pentru câteva ore, timp minții mele pentru introspecție și pentru gânduri ce altfel erau cenzurate de furtuna nebună a vieții. Dimineața se întorcea plin de energie. Cu aceeași determinare și perseverență scotocea, din nou, spre identificarea punctului slab, mereu altul.

Adio, vi(ru)s urât! De această dată a câștigat omul!

Când scriu aceste rânduri, încă suntem împreună. Cunoscându-ne parcă de o viață, anticipez, totuși, deznodământul.

Aceasta a fost experiența mea cu SARS-CoV-2. Acest microorganism m-a determinat să-i arăt respect în final, m-a ajutat să mă cunosc mai bine și m-a așezat în banca mea în unele aspecte ale vieții mele. Lupta cu el a fost una de durată, de gherilă, una a răbdării și a determinării. Am fost, care pe care. Nu a semănat cu nimic din ce am experimentat anterior. Totuși, șansa mea a fost că, de această dată, a întâlnit un organism tânăr și destul de sănătos, zic eu.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă!

PS: Suntem bine, atât noi, cât și copiii noștri.

PS2: Să crezi că acest virus nu există, sau să-i desconsideri anvergura, doar pentru că nu cunoști tu pe nimeni care să-l fi contractat sau să fi murit de, este la fel de ridicol ca și cum ai pretinde că în lume nu există foamete, doar pentru că tu ai zi de zi ce pune pe masă.

Omenirea va depăși și această criză, indiferent de cât de ignoranți și indolenți vom fi noi. A demonstrat-o de nenumărate ori puterea de a merge înainte. Omenia, însă, nu o va putea face. Omenia depinde de fiecare dintre noi pentru a merge mai departe. Nu-i atât de greu să porți o mască, atunci când siguranța semenilor tăi o reclamă. Nu-i atât de complicat ca, atunci când începi să prezinți semnele unei boli contagioase, să faci ceea ce este corect. Să te izolezi, să te cercetezi și să te tratezi. Poate că tu ești suficient de puternic și vei duce lupta cu virusul pe picioare. E posibil, însă, să-l pasezi unuia care nu are șansa ta. Dacă aceste minime reguli de igienă sanitară s-ar fi respectat încă de la început, dacă ele ar fi fost înțelese și implementate ca o normă de viață în societate, nici economia și nici viața socială nu ar mai fi fost atât de încercate acum. Din nefericire, însă, sunt foarte mulți cei care, conștienți fiind că suferă de boli contagioase, prezentând dincolo de orice dubiu simptomele acestora, se plimbă, totuși, prin spații publice, fără a avea mustrări de conștiință.

PS3: Am omis să menționez cele 5 kilograme “economisite”. Probabil, pentru că le-am trecut la beneficii 🙂

A fost cândva o zi…

A fost cândva o zi…

A fost, cândva, o zi. O zi, în care oamenii aveau timp unii pentru alții. Aveau timp să-și vorbească, timp să se asculte, timp să înțeleagă unul problemele celuilalt, înainte de a-l judeca și condamna, timp să-și acorde unii altora o a doua șansă. A fost o zi când oamenii se organizau în comunități, iar comunitățile aveau viață în ele. În acele zile, interesele personale făceau frecvent loc intereselor comunității, integritatea și conștiința de grup determinându-i pe oameni să lupte chiar și pentru niște cauze care le aduceau garantat niște pierderi materiale, dar îi ajutau, în schimb, să doarmă liniștiți, cu conștiința împăcată, știind că au luat decizia corectă, cea dreaptă. Și în acele vremuri existau răufăcători și reprezentanți corupți ai autorităților publice, însă, comunitățile aveau puterea de a-i îndrepta, sau de a-i separa eficient. Și atunci existau probleme și tragedii, însă comunitățile funcționau ca un întreg și aveau puterea de a le depăși și de a se repune pe picioare. Unitatea era cuvânt de ordine. În acele vremuri, vecinii își cunoșteau, unii altora, problemele și se ajutau reciproc, iar disparițiile erau remarcate cu repeziciune. Dacă cineva lipsea o perioadă de timp de acasă, avea certitudinea că va avea sub supravegherea cui să-și lase copiii. Oamenii erau amabili și bine educați. Nou veniții într-o comunitate erau bine primiți și repede integrați. Lumea era mai simplă, dar umanitatea era complexă.

Apoi, parcă într-o frântură de secundă, lumea s-a schimbat complet. Timpul s-a comprimat, iar oamenii s-au înstrăinat, ușor dar sigur, unii față de ceilalți. În mod paradoxal, deși evoluția tehnicii și tehnologiei ne-a furnizat suficiente instrumente menite să ne ușureze viața, lumea în care trăim a devenit mai complicată, iar noi tot mai ocupați. Am intrat într-o competiție oarbă între noi, am devenit întâi indiferenți, apoi egoiști și individualiști. Totul se leagă de profit și venit. Voluntariatul este pe cale de dispariție, sau, acolo unde încă abia mai pâlpâie, a fost confiscat de impostori. Practic, ne-am închis fiecare în carapacea lui, neinteresându-ne ce se mai întâmplă afară. Trăim virtual. Astăzi, în timp ce prin intermediul internetului, presei online și al rețelelor de socializare, poți fi la curent cu ce se întâmplă, sau ce-ți mai fac cunoștințele de peste ocean, dar, în același timp, corpul vecinului de palier ar putea zace în casă, alături, săptămâni la rând, până ce mirosul pestilențial reușeste să-i alerteze pe vecini. Oamenii nu se mai alătură unor cauze decât conjunctural, atunci când sunt direct afectați, sau au un interes direct. Nedreptatea ne lasă, în general, rece, “Să se descurce!” Tot astăzi ești condamnat și executat fără să ai ocazia să-ți aperi poziția, ce să mai vorbim despre judecată. Doi vecini se agresează verbal, își distrug autovehiculele, sau pot ajunge chiar până la a se împușca pentru un banal loc de parcare. La fel, dacă văzând o scenă de violență domestică pe stradă, te-ai putea gândi că ar fi bine să intervii pentru a-i liniști pe cei doi, riști ca protagoniștii să se năpustească împreună asupra ta. Astăzi, tot ce ne mai unește par a fi ura și dezbinarea.

Am trăit și eu acele vremuri, doar că doar în parte, în copilărie. Privind înapoi spre acea zi, totul pare acum o utopie. Așa stând lucrurile, nu poți să nu te întrebi. Ce este, de fapt, progresul? Nu cumva prioritățile noastre s-au inversat în mod brutal, iar valorile noastre s-au deteriorat treptat? Încotro se îndreaptă societatea noastră? Ce fel de lume vom lăsa moștenire copiilor noștri?

Eu, cu cine votez? Atunci când PNL este doar vechiul PSD.

Eu, cu cine votez? Atunci când PNL este doar vechiul PSD.

George Stoica este primar în comuna Bănești, județul Prahova. Nu-i nimic special, pentru județul Prahova, în faptul că domnul Stoica are la activ două mandate de primar din partea PSD. Special este, însă,  faptul că, duminica viitoare ne va cere din nou votul, dar, de această dată, din partea PNL. Să nu vă imaginați că acesta are oarece remușcări, sau l-ar jena, atacul organizat anii trecuți de PSD asupra statului de drept și asupra justiției, ori faptul că același partid, aflat la guvernare, și-a bătut și gazat cetățenii în Piața Victoriei pe 10 august 2018 doar pentru că nu împărtășeau politica infractorilor. Nu, domnul Stoica, așa cum și recunoaște în Gazeta de Bănești, publicație de propagandă locală, a acceptat “cu multă încredere propunerea PNL” de a candida din partea acestei formațiuni pentru un nou mandat, pentru că se prefigurează o nouă majoritate la nivel de județ.

Altfel spus, stimabilul a simțit că direcția vântului s-a schimbat în țară și știe foarte bine cât de important este să-ți sufle vântul în pânze. Spre exemplu, pe 31.08.2020, adică la foarte scurt timp de la momentul la care a migrat către PNL domnul primar, migrare ce a avut loc undeva prin luna iulie a acestui an, guvernul Orban aloca Primăriei Bănești prin rectificare bugetară, suma de aproximativ 200.000 lei, cu destinația asistență socială (informație pe care am obținut-o de la compartimentul buget-contabilitate. Ce să vezi, socialiștii de la PNL dau bani de la guvern pentru asistență socială cu mai puțin de o lună înainte de alegerile locale. Oare de ce ? Din nefericire, blatul e atât de profund, încât șansele de schimbare în Bănești sunt nule. Cel care a candidat din partea PNL cu patru ani în urmă, este acum, alături de mulți alții, independent. Candidatul PLUS, nu se promovează deloc (a avut un banner în precampanie, acum nimic)

Ca George Stoica sunt foarte mulți astăzi, niște oportuniști social-democrați, asimptomatici la capitolele integritate și morală, care și-au descoperit peste noapte vocația liberală, făcând un salt de 180 de grade, doar pentru a fi de partea celor care împart pâinea și dreptatea. Totuși, faptul că PNL se face punte între PSD și USR-PLUS aceasta este adevărata dramă a momentului. Urmașii Brătienilor par să-și fi propus în acest ciclu electoral să vopsească cu orice preț țara în galben, încorporând zonele roșii. Pe de o parte fac alianțe cu USR-PLUS, cum se întâmplă la capitală, dar și într-o mare parte a județului Prahova, (am observat eu că, în general, acolo unde USR-PLUS sunt “pe plus”). Iar pe de altă parte, încorporează fără jenă pesediști, motivând că trasferurile ar fi bidirecționale. Extrapolând, dacă primarii PSD iau șpagă, de ce nu am lua și noi?!? USR-PLUS ar face o mare greșeală să joace după cum îi cântă PNL, să intre în logica de campanie și de politică a acestora. Sutele de mii de oamnei care au protestat în stradă anii trecuți, în toată țara, așteaptă o schimbare profundă a clasei politice și în modul în care se face politica, o schimbare de fond, nu o simplă spoială.  

Se va schimba, totuși, ceva în Bănești, urmare a acestei mutări a primarului. Cel mai probabil, anul viitor, stațiile de microbuz vor avea culoarea galbenă.

PS: I-am văzut pe agenții electorali ai lui George Stoica împărțind pliante prin comună. Sunt aceiași ca în ocaziile trecute. Sunt curios, se vor fi întrebat, oare, măcar atât. De ce am primit anul acesta tricouri galbene, în locul celor roșii? Nu s-or mai fi găsit pe piață din cele roșii? Măcar atât…

PSS: Pe unul dintre afișe, primarul din Bănești ne informează că, domnia sa și candidatul PNL la C J Prahova, vor continua împreună. Sunt două variante. Ori formularea este greșită, dat fiind că, pentru a continua ceva, trebuie mai întâi să începi acel ceva. Ori PSD și PNL au fost dintotdeauna împreună în viața politică românească, fiecare cu rolul lui, cu vremea lui.

Metehne de fumător, sau miserupism generalizat?

Metehne de fumător, sau miserupism generalizat?

 Inițial am fost tentat să consider că modul în care se manifestă fumătorul în public ar fi ceva specific, particular acestei categorii; este facil să pui pe seama nesimțirii fumătorului faptul că aruncă mucul de țigară, dacă nu chiar și ambalajul, pe jos, sau, faptul că, în mașină sau la bloc, fumează la geam, sau pe casa scărilor, pentru că nu vrea să îi miroasă în apartament sau în autoturism a tutun, e total neplăcut. Analizând mai atent fenomenul, însă, îmi dau seama că fumatul în public reprezintă un bun indicator pentru a măsura atât nivelul de educație al unei societăți, cât și măsura respectului pe care îl acordăm celorlalți, celor cu care nu suntem într-o relație apropiată, dar și spiritul civic, coeziunea dintre membrii societății.

Ne-am revoltat, pe bună dreptate de altfel, față de acei membri ai societății noastre, care au refuzat ostentativ să respecte regulile sanitare ce aveau ca scop preîntâmpinarea răspândirii virusului. Așa cum am scris și eu, este deranjant să vezi în jurul tău sfidare față de reguli și dispreț față de semeni. Însă, dacă privim mai atent, nu ar trebui să fim atât de surpinși. Aceasta este structura societății în care trăim.

Starea de alertă în care ne aflăm, ne-a adus laolaltă, fumători și nefumători, pe terasele restaurantelor. Dintr-o dată, din nou, libertatea fumătorului de a-și trăi viciul devine superioară dreptului nefumătorului la sănătate. Vă sună cunoscut? Dacă suflă spre tine unul fără mască, se cheamă că se face vinovat de zădărnicirea combaterii bolilor. În schimb, dacă un fumător te onorează cu fumul sau vaporii de țigară, proveniți direct din plămânii lui, se cheamă că e dreptul lui s-o facă atâta timp cât se află în aer liber, deci n-ai ce-i face.

Am fost recent la o terasă, împreună cu familia și cu niște rude apropiate. Pe lângă cei doi băieți minori ai noștri, la masa noastră se mai găsea și o fetiță de opt ani, fiica rudelor noastre. La o masă alăturată, stăteau doi bărbați și două femei, iar undeva în planul îndepărtat, între scaune, aveau și un copil în cărucior. Exact. Așa cum corect ați anticipat, cei patru fumau pe terasă. Ca în fiecare altă ocazie, am observat ceva caracteristic aproape tuturor fumătorilor. În primul rând, când mănâncă, se asigură că nu există țigară aprinsă pe masa lor, pe semne că nu vor să amestece fumul cu mâncarea. Nu au, însă, nici o problemă să fumeze înainte sau după, chiar dacă pe lângă ei sunt alții care mănâncă. Apoi, dacă doi sau mai mulți fumători formează un grup, niciodată nu-i vei vedea suflându-și fumul în față unul altuia. Întotdeauna, fără să ezite sau să se gândească vreun pic, suflă fumul spre ceilalți, ostentativ uneori. Așa s-a întâmplat și în această ocazie cu cei patru. Pentru că eram cu spatele la ei, la un moment dat, simțind un miros puternic de fum de țigară, m-am întors către masa acestora și, ce să vezi, surpriză. Cele două doamne se asigurau că nu ajunge fumul de țigară la pruncul din cărucior (pesemene că ceva, ceva înțelegeau despre nocivitatea obiceiului lor asupra copiilor), suflându-l cu putere în partea opusă (știți mișcarea aceea cu buza țuguiată puțin într-o parte), adică înspre noi. Mi s-a părut legitim, atunci, să le întreb direct pentru ce motiv nu-și suflă fumul înspre cărucior, preferând în schimb să-l sufle înspre copiii de la masa noastră. S-a dovedit științific că ai noștri ar putea fi imuni, sau mai puțin afectați? Însă, m-am liniștit. M-am liniștit pentru că, cineva de la masa noastră, cineva cu mai multă autoritate decât pot eu aduna într-o viață, mi-a sugerat, discret, din priviri, că e de dorit să-mi văd de treabă. Ceea ce, obedient, am și făcut, deși cu greu m-am putut abține.

Cu ceva timp în urmă, așteptând la coadă pentru a intra într-un parc acvatic închis, undeva în spatele nostru, la mai multe persoane, erau doi “vaporizatori” care-și suflau aburii până dincolo de noi. Deranjat fiind de gestul lor, le-am atras civilizat atenția. M-a lăsat fără replică răspunsul unuia dintre ei. “Dacă vă deranjează, ar trebui să le cereți și celorlalți să nu mai respire înspre dumneavoastră.” Atât s-a putut,  ce să-i ceri mai mult?

Este clar că nesimțirea și lipsa de respect față de cei din jur, sedimentate, conduc la astfel de comportamente. Chiar este necesar să fie stipulat în lege că nu este permis să-ți bați joc de cel de lângă tine doar pentru simplul motiv că nu-l cunoști, pentru că nu face parte din anturajul tău? Iar faptul că sunt atât de puțini fumătorii care-i respectă în mod real pe cei din jur, nu înseamnă altceva decât că aceasta este ponderea în societate a celor cărora într-adevăr le pasă. Cum poți construi ceva într-o țară, cum poți proteja mediul, cum poți reforma clasa politică, dacă populația ei este eminamente dezbinată, dacă atunci când facem ceva, facem strict pentru că ne aduce nouă un beneficiu si ne este pe deplin indiferent dacă îl afectează pe necunoscutul de lângă noi? Mai este posibilă îndreptarea unei astfel de națiuni, că de progres nu cred că poate fi vorba, având în vedere starea actuală?

Cartea lui Iov

Cartea lui Iov

Cartea lui Iov face parte dintre scrierile controversate cuprinse în Biblie.  Deși întotdeauna am considerat-o așa și mă preocupă de mai mult timp, m-am reținut să scriu despre ea. O fac acum, după am citit reacția filozofului Andrei Pleșu, “Avocații lui Dumnezeu”, la reacțiile publice de după apariția cărții “Isus al meu” a lui Gabriel Liiceanu.

 Creștinismul pornește de la cateva principii/ ipoteze fundamentale, precum existența liberului arbitru, conflictul cosmic dintre bine și rău, bunătatea (dragostea) și dreptatea ale lui Dumnezeu.

Cartea lui Iov este controversată nu pentru că personajul Iov nu ar fi posibil, ci pentru că, mai degrabă, personajul Dumnezeu nu pare a fi posibil așa cum este creionat în această carte, venind flagrant în contradicție cu trăsăturile de caracter prezumate anterior. Mai exact, părerea mea este că, în cartea lui Iov, Dumnezeu este prezentat ca fiind unul cinic. Da, ceea ce domnul Pleșu numește ca fiind un “pariu (!) pe care Tatăl Ceresc îl face cu Satana”, este greu de acomodat cu dreptatea și cu dragostea. Și pentru că eu cred că Divinitatea ni se descoperă în mod special prin relații, (mamă/tată-fiică/fiu, frați, surori, relația cu aproapele, cu dușmanul, cu autoritățile, etc.), am să folosesc următoarea parabolă. Să ne imaginăm că Iov este un cetățean al zilelor noastre, având la un moment dat probleme cu un interlop (Satana). Pentru că nu mai suportă situația, Iov se duce și se plânge despre acest fapt autorităților (Dumnezeu). Ulterior, într-o zi, pe când Iov se așteapta să-i fie soluționată cauza, trecând pe lângă un local, îi vede pe cei doi, pe reprezentantul autorității și pe interlop, discutând amical la o masă. Închei parabola cu precizarea că într-un conflict între două autorități antagonice, compromisul, târgul, colocvialitatea mi se par toate neverosimile. Mi-e greu să cred și, în același timp, și mai greu să accept la nivel rațional, că Dumnezeu ar putea cădea în capcana celui rău, făcând experimente din suferința omului. La nivel practic, dacă lucrurile ar sta așa cum sunt scrise în cartea lui Iov, putem spune că Dumnezeu a aprobat un genocid pentru a satisface capricului celui rău, doar pentru a-i dovedi acestuia credincioșia unui om ( ce vină au avut victimele colaterale în această ecuație?!?). Încerc să-mi imaginez că, la un moment dat, pe când credinciosul Iov suferea cumplit, fără să cârtească, s-ar fi tras cortina și ar fi putut fi martor la “pariul” ce avea loc în lumea nevăzută. În plus, cel mai frecvent relația dintre Dumnezeu și om este portretizată în Biblie prin cea dintre Tată și fiu, însuși Isus zicând la un moment dat: “Cine este omul acela dintre voi care, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă va cere un peşte îi va da un şarpe? Aşadar, dacă voi, care sunteți răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?”

Cartea lui Iov se prezintă ca o istorisire cu final fericit. Începe prezentând avuția lui Iov, tot la fel se și încheie. Firul narativ ni-l prezintă pe Iov ca fiind foarte bogat, pierzând apoi tot, printr-o succesiune de evenimente șocante, pentru ca la final averea lui să fie dublă față de cea inițială. E lesne de observat paritatea în ceea ce privește numărul copiilor. La început a avut 7 băieți și 3 fete, pentru ca la final să aibă alți 7 băieți și alte 3 fete.  Se mai face și precizarea că pe tot întinsul țării nu se găseau fete mai frumoase decât cele din urmă ale lui Iov, întărind astfel ideea unui sfârșit fericit. Același lucru în sugerează și formula cu care se încheie cartea, “Și Iov a murit bătrân și sătul de zile”. Privitor la fiii și fiicele lui Iov, există două frânturi logice în cartea lui Iov. În primul rând, Satana îl atinge pe Iov în mod regresiv, mai întâi ucigându-i copiii, pentru ca abia apoi să-i afecteze sănătatea; ceea ce orice părinte normal știe că suferința trupului este mai ușoară decât suferința pricinuită de pierderea unui copil și cu atât mai mult de pierderea tuturor copiilor. Iar în al doilea rând, spre deosebire de animalele de sacrifiu sau de cele utilitare (să le zicem așa), care nu au calitatea de individ, nu sunt individualizabile, copiii au această calitate. Dacă îmi iei vitele, oile, etc. și-mi dai altele înapoi, mă pot uita, cel mult, dacă sunt asemănătoare dpdv al sănătății, vârstei, masei corporale. Pe când, dacă îmi iei copiii și-mi dai alții înapoi, lucrurile nu pot sta la fel, fiecare dintre aceștia fiind un individ față de care dezvolți o formă de afecțiune profundă, a cărui pierdere îți provoacă o traumă considerabilă. Puteau fi cât de frumoase cele trei fete avute la bătrânețe de Iov, ele tot nu erau cele pe care le pierduse. Aduceau, poate, mângâiere, însă nu compensație.

Acestea sunt argumentele pentru care eu cred că în cartea lui Iov găsim, mai degrabă, o alegorie decât o istorie reală. Aceasta ne vorbește despre cum este Iov, “un om fără prihană și curat la suflet”, dar nu despre cum este Dumnezeu. Cuprinde lecții importante de viață, despre relațiile interumane, exemple sănătoase despre cât de ușor putem greși judecându-i pe ceilalți prin prisma experienței noastre, a cunoașterii noastre. Tot din cartea lui Iov putem înțelege că adeziunea la tabăra binelui nu-ți garantează o viață fără griji, că „Dumnezeu dă ploaie, în egală măsură, peste buni și peste răi”, dar eu nu o pot considera o istorie reală. Iar faptul că nu a fost scoasă niciodată din canonul scripturar, nu este un contraargument convingător. Dacă ne referim la scriptură ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, cum poate un grup de oameni să decidă, la un moment dat, care scrieri se încadrează și care nu?

Inspectoratul de Stat în Construcții Prahova. Abuz, sau exercițiul funcției publice? Vă las să decideți…

Inspectoratul de Stat în Construcții Prahova. Abuz, sau exercițiul funcției publice? Vă las să decideți…

Mă feresc să generalizez, mai ales pentru că am întâlnit și funcționari de bună credință, dispuși să te ajute, însă, există un fel de om pe care cu greu îl înțeleg, cu greu pot accepta faptul că acesta rezistă în serviciul public. Mă refer la acel fel de om care, nu doar că nu te ajută atunci când ar putea-o face fără prea mult efort, dar îți și pune bețe în roate. Cel mai des îl întâlnești în instituțiile publice, dar l-am întâlnit și în cele private. Este acela care, dacă este acoperit de o procedură, dacă nu-i este trecut în fișa postului să facă un lucru, chiar dacă te-ar putea ajuta cu un minim efort, chiar dacă are răspunsul la îndemână și furnizându-ți-l nu încalcă vreo altă procedură, dar ar rezolva o problemă, te respinge. El nu este plătit să rezolve situații, este plătit să-și bătă joc de tine, să-ți arate cât de important este el în acest lanț, atât de important încât tu nu-ți poți valorifica un drept, pentru că nu vrea el. Ești la cheremul lui.

Totuși, cu o încăpățânare și o nesimțire ca cea a inspectorului șef ISC Prahova, Gelu Paraschiv, nu am întâlnit până acum.

Așa cum am scris aici, undeva prin 2018 m-am trezit într-o situație, pe cât de hilară, pe atât de agasantă. Eram citat la Judecătoria Câmpina în calitate de pârât, pentru că, în urmă cu 3, respectiv 5 ani, nu aș fi plătit niște taxe către Inspectoratul de Stat în Construcții Prahova. Găseam hilară situația întrucât cererea de trimitere în judecată era o sumă de articole din mai multe acte normative a căror întindere era de zeci de ani, din care cu greu îți dădeai seama că, de fapt, oamenii vor niște bani de la tine. A fost nevoie s-o citesc de două ori pentru a înțelege delictul de care mă făceam vinovat. Iar agasantă, o găseam pentru că citația căzuse asupra mea din cer, fără o somație prealabilă, fără o notificare de plată, fără nimic. Pentru că dețineam încă dovada achitării uneia dintre cele două taxe pretinse, cea de la plata căreia trecuseră deja 5 ani și pentru că nu aveam cunoștință de cealaltă, am sunat la ISC Prahova în încercarea de a rezolva amiabil, sau măcar de a lămuri această situație. Am reușit să vorbesc cu șeful ISC Prahova, Gelu Paraschiv care, foarte distrat, după ce mi-a spus că ei nu se ocupă cu așa ceva ( cu acțiuni în judecată), mi-a retezat-o scurt, să duc chitanța în instanță și să-i prezint expun instanței toate nelămuririle pentru care-l sunasem.

Asta am și făcut. M-am prezentat în fața instanței cu aceeași intenție de a rezolva amiabil această situație, manifestându-mi chiar intenția de a plăti și cea de-a doua taxă dacă rezultă din dezbateri că mi se aplică. După ce am solicitat administrarea probelor, reclamanta a intrat in silenzio stampa, ceea ce a determinat instanța să propună suspendarea judecății până ce reclamanta urma să răspundă.judecatorie_1 Timp de șase luni, fără câteva zile a fost liniște deplină. Cu doar câteva zile înainte de împlinirea termenului de șase luni, termen după care instanța ar fi urmat să procedeze la clasarea cauzei pe motiv că reclamanta și-a pierdut interesul pentru cauză, ISC-ul a reînviat din morți și a cerut repunerea cauzei pe rol. A făcut-o sfidând probele și argumentele mele juridice, ca și cum eu nu le supusesem dezbaterii, reînșiruind, din nou, aceleași articole de lege. Evident că a pierdut, dar nu a renunțat, scrupulos la datorie, funcționarul nostru a făcut apel. judecatorie

I-a fost respins și apelul, dar , cu încăpățânare, a făcut și recurs, a vrut să meargă până la capăt.Tribunal

Joia trecută, Curtea de Apel Ploiești a pus capăt acestei tărășenii respingând și recursul, soluția fiind, după doi ani în care au fost irosiți bani publici, resurse umane și timp, definitivă. CurteApelTotul pentru o speță ce putea fi rezolvată amiabil. Și, ca să vă spun un secret, dacă ar fi încercat calea amiabilă, poate chiar aș fi plătit taxa cu pricina, fiind foarte posibil să nu mai fi stat eu atunci să descos firul în patru în legislația disciplinei în construcții, în care, cu această ocazie m-am și specializat între timp. Apropo, dacă e cineva cu litigii în domeniu, i-aș putea oferi consiliere juridică acum. :))

De ce credeți că s-a comportat acest funcționar în acest fel? Pentru că, dacă eu nu mă voi întoarce acum împotriva lui, nu-l va trage nimeni la răspundere pentru modul abuziv în care a tratat un contribuabil al statului, pentru faptul că a consumat resurse, a pierdut timp, a risipit bani publici. Din acest motiv, mă gândesc serios ca, după ce voi primi redactarea sentinței, să uzez de toate mijloacele legale pentru a-l face să răspundă.

În fiecare lună, depunem alocațiile copiilor într-un cont. Ce se va întâmpla dacă ele vor fi transformate în vouchere?

În fiecare lună, depunem alocațiile copiilor într-un cont. Ce se va întâmpla dacă ele vor fi transformate în vouchere?

La foarte scurt timp după ce a devenit public faptul că, cel puțin în câteva județe din țară, Curtea de Conturi a somat un număr semnificativ de asistați social să returneze o parte din banii câștigați la păcănele, întrucât nu-și declaraseră veniturile respective, s-a vehiculat la nivelul guvernului ideea, mai veche de altfel, de a identifica o altă metodă de plată a alocației pentru copii, decât cea în bani. Propunerea avansată de această dată constă în înlocuirea banilor cu vouchere. Motivul invocat este că, în unele cazuri, banii proveniți din alocațiile pentru copii sunt folosiți de părinții acestora pentru procurarea de băuturi alcoolice, țigări sau sunt jucați la păcănele. Continue reading “În fiecare lună, depunem alocațiile copiilor într-un cont. Ce se va întâmpla dacă ele vor fi transformate în vouchere?”

Întrebarile pe care mi le-am pus după ce i-am văzut cum, fluturând amenințător bețele, au început, într-o română greu inteligibilă, să ne ceară bani

Întrebarile pe care mi le-am pus după ce i-am văzut cum, fluturând amenințător bețele, au început, într-o română greu inteligibilă, să ne ceară bani

Xenofobia și rasismul sunt mai aproape de noi decât, poate, ne-am fi imaginat. În competiții ne fură arbitrii străini, tot străinii sunt cei care ne-au pus pe butuci industria, ne fură pădurile, ne vor săraci și proști, ne exploatează. Românii plecați de mai mult, sau mai puțin timp prin alte țări, se opun acum migrației ( ce să caute “străinii” aștia în țara în care noi nu suntem, poate, nici măcar de o generație?). Pur și simplu, progresul în țara aceasta se împiedică întotdeauna în “alții”. Dacă cu câteva săptămâni în urmă cei care împiedicau progresul erau asistații social, care fac copii pentru a trăi pe spinarea lor, astăzi sunt doi srilankezii, pentru că vor să muncească cinstit. Continue reading “Întrebarile pe care mi le-am pus după ce i-am văzut cum, fluturând amenințător bețele, au început, într-o română greu inteligibilă, să ne ceară bani”