Nimic nu mă întristează mai mult, decât suferința unui copil.

Sunt părinte, a doi băieți minori. Ca orice părinte, nu pot rămâne impasibil în fața unei situații ce implică despărțirea părinților de copiii lor. Indiferent de modul în care, împreună cu soția mea, am înțeles să ne educăm copiii, tot nu pot să nu îmi imaginez cum ar fi să ne fie luați sub diverse justificări. Numai gândul că s-ar putea întâmpla acest lucru, chiar dacă este vădit nejustificat, mă îngrozește. Totuși, o mult mai mare suferință mi-ar produce privirea din ochii copilului meu care, de bună voie, atât cât i-ar permite consimțământul, și-ar da acordul pentru a fi separat de cei care i-au dat viață. Asta ar însemna falimentul nostru în sarcina de a fi părinți. Sunt convins că o eventuală despărțire este teribil de grea atât pentru copii, cât și pentru părinți. Societatea, căci ea este motorul ce stă în spatele tuturor acțiunilor și tot ea este și titularul dreptului de a decide, trebuie să aibă în permanență în vedere faptul că despărțirea de părinți este probabil cea mai mare traumă care i se poate întâmpla unui copil minor. Indiferent de modul în care se produce, aceasta produce răni adânci, repercursiuni permanente.

Cazul Bodnariu a avut “darul” de a pune față în față, într-o dezbatere ce a depășit de mult limitele axei București-Oslo, abuzul părintelui asupra copilului și abuzul autorităților asupra familiei.

Nu voi comenta acest caz, întrucât nu îl cunosc. Cu siguranță există oameni mai apropiați de acesta și implicit mai în măsură să vorbească. Totuși, voi pleca de la acest caz pentru a face niște observații și a-mi pune câteva întrebări.

Sub pretextul protecției vieții private a familiei Bodnariu, Barnevernet refuză să facă publice detaliile anchetei, secretizând-o. După ce ai intrat cu bocancii într-o familie, separându-i pe copii de parinți, despre ce viață privată mai este vorba? Din acest punct de vedere, putem împărți societatea în două. Sunt cei care oricum vor discuta, chiar și în lipsa informațiilor, născând tot felul de teorii, mai mult sau mai puțin verosimile. Și mai sunt aceia care, vor aceste detalii pentru a judeca ei înșiși dacă este, sau nu, justă intervenția statului în celula care stă la baza societății. Cunoscând doar versiunea unei singure părți este aproape imposibil să tragi concluzia corectă. Mai mult, statul român, deși a cerut, încă din noiembrie 2015, o întrevedere cu reprezentanții acestei organizații din Norvegia, a fost privat de detaliile anchetei timp de doua luni. Dacă opiniei publice îi pot fi refuzate anumite detalii ale anchetei, ce țin de viața privată a familiei implicate, omologului român nu-i pot fi refuzate. Atâta timp cât familia implicată, este formată în egală măsură din cetățeni norvegieni și români, chiar dacă aceștia sunt stabiliți în Norvegia, statul român are dreptul să fie informat despre situația cetățenilor lui într-un timp rezonabil. În această privință, statul norvegian a comis în mod categoric un abuz.

Când este în interesul copilului să fie luat din familia naturală? Care sunt criteriile ce pot sta la baza unei astfel de soluții? Poate fi sărăcia un criteriu? Dar orientarea religioasă? Ce competențe și ce mandat are instituția Protecția copilului? Este retragerea copilului din familia lui, singura rezoluție în cazurile ce intră în atenția Protecției Copilului? Ce altceva face statul pentru a preveni acest deznodământ extrem? Este acceptabilă corecția fizică în procesul de educare a copilului? În raport cu alte consecințe pe care urmează să le aibă un proces de educație bazat pe inexistența restricțiilor, cât de nocive sunt “pălmuțele la fund”?

Așa cum am scris anterior, familia este celula de bază a societății. Întrucât rolul acesteia este fundamental, societatea trebuie să-i asigure protecția ce se cuvine. Lovind într-un fel sau în altul în familie, nu doar aceasta, ci întreaga societate va fi afectată. Astfel, consider că, în afară de cazurile grave, orice ingerință în viața intimă a familiei, din partea unei autorități trebuie sancționată imediat.

Instaurarea unui regim de nesiguranță în sânul familiei, prin dezvoltarea și încurajarea unei relații copil-părinte bazate pe șantaj, este profund imorală și în egală măsură contrară însuși conceptului de familie. Relațiile din familie trebuie să fie bazate pe afecțiunea dintre membri. Chiar dacă, în opinia mea, nu există raporturi de subordonare între copii și părinții lor, consider că, dată fiind vulnerabilitatea și capacitatea de exercițiu limitată a copilului, exercitarea autorității de către părinți este în interesul celui dintâi. Copilul trebuie să asculte de părinții lui. Știrbirea, prin orice mijloace, a acestei autorități nu este doar o imixtiune în viața de familie, este și contraproductivă în procesul de educare. Ajuns adult, nu va recunoaște nici o autoritate, nu va avea respect față de aceasta, iar o societate bazată pe astfel de indivizi este sortită anarhiei. Inocularea în mintea minorului a ideii că-și poate șantaja părinții, reprezintă una dintre modalitățile de știrbire a autorității la care am făcut referire și un mijloc prin care se face transferul controlului asupra situațiilor dinspre părinți către copii. Gândiți-vă doar la banalul exemplu în care adolescentul își amenință părintele că, dacă nu-l lasă încă o oră cu tableta, calculatorul, etc., va suna la Protecția Copilului și se va plânge că a fost bătut. Vi se pare un scenariu neverosimil?

Imorale și abuzive mi se par și încurajarea copilului să “dea din casă”, sau supunerea acestuia la un interogatoriu fără informarea părinților și în niște condiții cel puțin dubioase, urmate, doar în baza acestei mărturi, de retragerea imediată a copiilor din familie. Acesta pare a fi cazul unei alte familii de români din Norvegia care, conform gândul.info, a fost chemată la poliție pentru a fi informată de faptul că le-au fost luați copiii după ce fetița familiei a spus că a fost bătută, în cadrul unui “interviu” luat in timp ce se juca și răspundea la întrebări despre părinții ei. Copiii au imaginație bogată, mi se pare o încumetare să iei o decizie radicală fără a corobora o astfel de mărturisire cu alte probe și mai mult, fără a cere măcar un punct de vedere din partea părinților.

Pe baza informațiilor pe care le dețin în momentul de față, am impresia că Barnevernet nu urmărește interesul superior al copilului, cât se folosește de autoritatea de care beneficiază pentru a-i teroriza și controla pe părinți.

Consider că este în interesul copilului să fie retras din familia lui naturală atunci când viața, sau integritatea fizică, îi sunt puse în pericol. Astfel, deși au dat naștere unuia sau mai multor copii, nu pot fi numiți părinți aceia care își maltratează, abuzează, exploatează, sau îi lipsesc în mod intenționat de cele necesare vieții, pe copiii lor. În aceste situații societatea și nu statul, pretinde intervenție întrucât drepturile fundamentale ale unuia dintre membrii ei sunt încălcate. Am auzit în aceste zile inclusiv ideea conform căreia, copilul ar fi un “bun” al statului. Ca atare,  dacă statul consideră că părintele nu este un bun “administrator” al bunului, este îndreptățit să i-l confiște. Copilul nu este proprietatea nimănui. Nici a părintelui lui și nici a statului. Copilul este membru al unei familii și un membru cu drepturi depline al societății. Părinții au anumite privilegii asupra copiilor lor, însă primordial au obligația, ce le revine pe cale naturală, de a face tot ce le stă în putere pentru a-și proteja, crește și educa copiii. Statul, ca entitate, nu are nici un privilegiu asupra copiilor cetățenilor constituenți, are însă mandatul de a proteja și sprijini familia.

Poate fi sărăcia un criteriu pe baza căruia să-i fie luați unei familii copiii din îngrijire? Este WC-ul din fundul curții un criteriu pe baza căruia putem stabili dacă o familie este sau nu aptă pentru a crește copii? Există o diferență fundamentală între socialism și capitalism în ceea ce privește statutul social. Ideologic vorbind, socialismul are în vedere o șansă pentru fiecare membru al societății, în timp ce capitalismul este un soi de legea junglei modernă. Doar cei “puternici”, cei care știu să se descurce sunt avuți, ceilalți sunt trimiși la marginea societății, la limita sărăciei. Astfel organizat, mai are statul calitatea morală de a te judeca pentru că ești sărac? Dacă nu găsește mijloacele de a te ajuta să-ți crești copiii, cu ce drept intervine pentru a ți-i lua din îngrijire? Ridic aceste întrebări fără a mă referi la un stat corupt care, nu numai că nu-ți dă șanse în plus, dar ți le suprimă și pe cele puține de care dispui. Un astfel de caz, din județul Vaslui, este prezentat pe blogul personal de către domnul Lucian Mândruță, la care am și adăugat un comentariu. Cei care doriți să-l citiți, îl găsiți aici. Cei nouă copii ai unei familii ar fi fost luați de către Protecția Copilului pentru că părinții lor nu aveau bani să-i crească. Înțeleg că în acest caz nu este vorba despre nici un fel de abuz din partea părinților. În această situație, ce ai făcut tu ca stat ani de zile la rând, timp în care familia respectivă a făcut nouă copii? Ai stat impasibil, iar acum îi nenorocești și pe unii și pe ceilalți? Îți asumi sarcina de a le asigura un trai acestor copii, de ce nu o faci pastrându-i alături de părinții lor? Faptul că ai retras acești copii de lângă părinții lor, pe care-i consideri iresponsabili, reprezintă vreo garanție că cei din urmă nu se vor înmulți în continuare, crescând astfel numărul “victimelor colaterale”? Viața ne rezervă tot felul de surprize, uneori bune, alte ori rele. Situația materială poate fi favorabilă la momentul conceprii copiilor și la scurt timp după se poate degrada considerabil. Un astfel de eveniment te face cumva mai puțin părinte? În plus, nenumărați oameni care au reușit în viață, unii dintre ei schimbând lumea chiar, au provenit din familii cu venituri modeste.

Poate fi orientarea religioasă un motiv pentru sperarea copiilor de părinții lor? Dar îndoctrinarea religioasă a copiilor de către părinții lor? Există vreo autoritate pe acest pământ care să-mi poată impune, la modul practic, limite în privința a ceea ce cred? Credința și gândul sunt cele mai intime procese ale minții umane. Îndoctrinare înseamnă inițierea într-o doctrină. Cine și pe ce bază îi poate împiedica pe părinți să-și inițieze copiii în credința lor? Cine este mai presus de părinți în relația cu copiii și deci mai în măsură să le dea o educație religioasă?

Este acceptabilă corecția fizică în procesul de educare a copilului? Plec de la convingerea că nu există metodă de educație perfectă, că metoda care funcționează în cazul unui copil, cel mai probabil nu va funcționa în cazul altuia. Sunt de părere că părintele și nu statul, este cel în măsură să aleagă metoda prin care își educă copiii. Împreună cu soția mea, am ales să nu folosim corecția fizică în educarea copiilor noștri. Am hotărât să nu le cerem să facă lucruri doar pentru că “așa am zis eu”, să-i tratăm ca pe niște persoane adulte și doar argumentul să fie cel care decide. Asta nu înseamnă că i-am lăsat să pună la îndoială autoritatea noastră. Ne aflăm doar la jumătatea drumului și am avut deja multiple situații în care ne-am îndoit de metoda aleasă, dar nu renunțăm, mergem înainte. Așa cum am spus deja, orice metodă are și părțile ei bune, dar are și reversul medaliei.

Mi s-a părut interesant interviul acordat republica.ro de către domnul Steinar Lone, un norvegian vorbitor de limba româna. Acesta, privind cumva de sus înspre noi, încearcă să ne dea, celor din “Balcani” lecții despre cum se cresc copii. Citând un poet de-al lor, pe Henrik Wergeland, acesta a afirmat că “din secolul 19 noi nu ne mai batem nici câinii”. Interesant faptul că domnul Steinar nu are copii, iar persoane din familia socrilor domniei sale sunt înscriși ca familie de îngrijire pentru cazuri de urgență, deci putem conta pe imparțialitatea acestuia. Cât despre faptul că din secolul 19 nu-și mai bat nici câinii, insinuând că norvegienii sunt mult mai evoluați din acest punct de vedere decât noi, nu prea se suprapune cu realitatea. În 2013, spre exemplu, majoritatea dintre cei 9000 de copii “reținuți” de Barnevernet proveneau din familii de norvegieni.

Mi s-a părut interesantă și formula pe care acesta o prezintă ca fiind utilizată de fratele domniei sale atunci când copiii “făceau vreo criză”. Acesta le spunea copiilor în felul următor „Ai dreptul să fii supărat, dar când ești supărat, nimeni nu vrea să fie cu tine”. Atunci când copilul are dreptul de a fi supărat, părintele model se delimitează de el. Eu nu sunt părinte model și ca alternativă la formula de mai sus, aș prefera-o pe următoarea. “Nu este bine ce faci, însă eu voi fi alături de tine orice ai face și vom suporta împreună consecințele alegerilor tale.

Concluzinez observând că se pune presiune pe relațiile de familie, știrbindu-se autoritatea părinților în fața propriilor copii. Rămâne ca pe viitor statul (nu neapărat cel român) să reglemeteze și limitele în care sunt permise discuțiile în timpul meselor în familie, raporturile dintre soți,  , frecvența cu care cei doi pot deveni intimi, durata, dar și modul în care le este permis să se “exprime”. În acel moment vom avea toate raporturile reglementate și libertate deplină de a alege modul în care dorim să ne trăim această viață.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s